Imnul Limba Noastră – creaţie a doi preoţi mărturisitori de adevăruri şi frumos
Sfântul Apostol și Evenghelist Ioan spune: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”(Ioan 1,1). Prin urmare cuvintele au sursă divină şi o limbă este sacră independent de vorbitorii săi. Dar sacralitatea este o noţiune abstractă pentru muritorii de rând. Şi în acest sens artistul este cel chemat să transpună ceea ce i s-a permis să cunoască în imagini vizuale, auditive sau palpabile. Creștinii au în general un suflet poetic. Primii poeţi au compus psalmi şi imne în care aduceau laudă lui Dumnezeu. „Poezia de inspirație creștină îşi are sursele în imnele religioase ale Bisericii primare deoarece din epistolele Sfântului Apostol Pavel vedem ca în adunările de cult se citeau Psalmii, Cântări din Biblie” [1, p. 8-9].
Poemul „Limba noastră” semnat de preotul Alexe Mateevici se înscrie perfect în tradiţie aducând laudă Limbii noastre ca mod de întrupare a dumnezeirii.
Elogiul transmis prin cuvinte s-a îmbinat perfect cu muzica semnată de alt preot – Alexandru Cristea, devenind „o odă vibrantă”, o „Marseieză a Basarabiei” [2, p. 26].
Amintim că Alexe Mateevici şi-a citit pentru prima dată poezia-manifest la Congresul învăţătorilor care şi-a ţinut lucrările în perioada 25-28 mai 1917. Elena Alistar, prezentă la reuniune, îşi amintea mai târziu: „Parcă îl văd: un preot de statură mijlocie, destul de robust, cu părul bogat castaniu, fără a fi lung, cu o barbă scurtă, cu privire blajină în ochii expresivi, merge sfios spre tribuna din Sala Eparhială, de unde se ţin, de obicei, cuvântările. Când s-a arătat pe uşă, tot publicul l-a întâmpinat cu o ploaie de aplauze, care l-au făcut să roşească şi atât s-a intimidat, că nici nu putea începe poezia. Citind-o, vocea-i vibra la orice cuvânt, cu intonaţia cerută. Simţeai că poetul îţi transmitea dragostea şi admiraţia nemărginită pentru limba noastră atât de bine redată în această perlă a poeziei româneşti. Scânteia pornită din sufletul aprins al poetului a făcut ca multe inimi să vibreze, dar pe mulţi i-a făcut să se ruşineze. Mi-aduc aminte că, după ce a terminat poezia de recitat, lumea din sală a rămas înmărmurită” [3, p. 24].
Scena aminteşte de predica unui slujitor cu râvnă. Însuşi textul pare a avea structura unei propovăduiri (şi compozitorul Cristea a reuşit să transpună această idee şi în melodie): începe cu o mărturisire (mai întâi despre locul limbii în viaţa noastră ca popor şi apoi despre situaţia ei în spaţiul dintre Nistru şi Prut la începutul secolului al XX-lea) şi se încheie cu un îndemn adresat contemporanilor, dar şi urmaşilor săi.
Invocând cronicile timpului, Nicolae Dabija numeşte acest poem „cântec, poezie şi rugăciune în acelaşi timp.” Probabil şi autorul şi-a dorit-o ca o rugăciune şi din acest motiv a intitulat-o Limba noastră, cu trimitere la „Tatăl Nostru” (şi nu pentru a evita să spună pe numele ei adevărat limbii, or adevărul a fost enunţat în cuvântarea ţinută în faţa aceluiași auditoriu).
„Secretul succesului” acestui poem, care a fost publicat imediat în ziarul Cuvânt moldovenesc (nr. 49/21 iunie 1917), este că Mateevici a reuşit în câteva strofe să adune majoritatea noţiunilor sfinte ale neamului nostru: moşia, doina, dor, pâinea, codrii, Nistru, luceferii, vechile izvoade, biserica. Mihai Cimpoi explică „farmecul acestui imn” prin „ştiinţa de a pune sentimentele nimbate de sacralitate într-un desen imagistic simplu” [4, p. 83]. Şi cu adevărat, metaforele găsite de poet par a fi foarte accesibile, la îndemâna oricui (ca şi limba, de altfel), dar numai celui ales i-au fost
descoperite (ca o adevărată comoară).
Poemul e şi ca un crez al lui Mateevici – homo christianus. În grai el vede nemurirea neamului („Limba noastră-i foc ce arde/într-un neam…”), salvarea hristică („roi de fulgere de spintec/nouri negri…”), „sfinţirea cu sudori” a ţării, prin împlinirea unei ascultări, codul deschis pentru comunicarea cu apele, codrii şi luceferii, dar, cel mai important, mijlocul de comunicare cu Dumnezeu „Limba noastră îi aleasă / Să ridice slavă-n ceruri”, o comunicare care prevede proslăvirea Creatorului şi prin profunda cunoaştere a acestui „şirag de pietre rare”. În acest fel Alexe Mateevici parcă l-ar completa anticipat pe Grigore Vieru, sugerând – a vorbi corect limba mamei este o datorie, una dintre cele… creştineşti. Preotul-poet nu uită să amintească în „predica” sa că doar graiul prin care îl preamărim pe Dumnezeu poate spune oriunde „veșnicele adevăruri”. La Mateevici, consideră cercetătoarea Ana Bantoş, „dragostea faţă de limba maternă ia forma sentimentului religios faţă de o valoare ce nu trebuie
să dispară. Limba […] este o valoare morală privită din perspectiva iubirii creştine bazată pe considerarea factorului supraindividual” [5, p. 95]. Anume sentimentul creştin îl îndeamnă pe Mateevici nu doar să elogieze limba română, ci şi să le dea „o replică stricătorilor de limbă […] celora care susţineau că limba noastră e prea săracă pentru a putea exprima idei mari, simţiri înalte….” [6, p. 343].
Compoziţia (text şi muzică) a adus recunoştinţă şi compozitorului Alexandru Cristea, care a lansat melodia după 19 ani de la publicarea poemului (1938) la Bucureşti, cu ocazia concursului naţional „Tinerimea română”, când a obţinut Premiul Excepţional.
În anul 1995 cântecul devine Imnul de Stat al Republicii Moldova, doar că autorii proiectului au ales doar cinci strofe în care se reflectă mai bine coloritul local, or creatorii imnului l-au conceput ca o reprezentare a naţionalului, ca un îndemn de unire întru înveşnicirea neamului.
Referințe bibliografice
1. Petre Vintilescu. Poezia imnografică. Cluj-Napoca: Renașterea, ,2005.
2. Dumitru Micu. Literatura română în secolul al XX-lea. București: Editura Fundaţiei
culturale române, 2000.
3. Alexei Mateevici. Genealogii, iconografie, evocări. Ediţie întocmită şi îngrijită, studiu
introductiv, bibliografie de Vlad Chiriac, Chişinău: Ştiinţa, 2003.
4. Cimpoi Mihai. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. Chişinău: Arc
1996.
5. Ana Bantoş. Doi poeţi mărturisitori: Alexei Mateevici şi Grigore Vieru. Tranziţia de la
memorie la istorie. În: Limba română, nr. 1-4, 2009.
6. Nicolae Dabija. Pe urmele lui Orfeu. Chişinău: Hiperion, 1990.